GOBEKLI TEPE – 11.000 ani de istorie

0

Atât de des ne gândim că oamenii primitivi au fost cruzi şi neîndemânatici, mârâind unii la alţii în timp ce purtau piei de animale şi trăiau în peşteri. Îi vedem ca fiind reactivi – luptând împotriva naturii şi abia câştigând această bătălie pentru suprevieţuire. Chiar dacă aceste afirmaţii sunt adevărate pentru o mare parte a antichităţii, în jurul lui 9,000 îen s-a întâmplat ceva dramatic. A fost începutul erei în care omul era proactiv – a câştigat controlul asupra mediului şi a destinului său.

Nu ştim exact cum s-a întâmplat acest lucru, dar avem câteva dovezi. O teorie interesantă vine de la psihologul Julian Jaynes care sugerează că mintea umană s-a divizat pentru cele două tipuri de gândire, fiecare procesând gânduri într-o emisferă separată a creierului. O parte procesa logica, detaliile, faptele şi strategiile (în mod normal stânga) în timp ce cealaltă procesa emoţiile, simbolurile, limbajul şi planificarea viitorului.

În cartea sa Originile Conştiinţei în Împărţirea Minţii Bicamerale, Jaynes plasează acest eveniment dramatic aproximativ acum 3,000 de ani. Dar descopriri recente, ca cea din Turcia, de la Gobekli Tepe au împins evenimentul înapoi la mai mult de 11,000 de ani în urmă.

Un pas mic pentru om. Un pas uriaş pentru umanitate.

 Înaintea împărţirii muncilor în mintea umană, ideile şi gândurile erau în general „aici şi acum”. Civilizaţia avansa încet prin repetarea comportamentelor şi al strategiilor de succes. Atenţia era îndreptată către modele, mai ales cele legate de mâncare. Anumite anotimpuri au adus diverse tipuri de animale migratoare care puteau fi vânate. Fructele coapte segăseau din belşug în anumite regiuni în anumite sezoane – măsurate prin numărul de luni pline trecute sau prin poziţia soarelui faţă de un munte.

Cel mai vechi calendar a fost descoperit în Uganda [deasupra] şi este datat cam în această perioadă. Câteva situri din America de Nord sugerează faptul că pentru măsurarea poziţiei soarelui cultura Clovis folosea aliniamente de pietre, marcând şi schimbările climaterice sezoniere.

Oamenii străvechi erau vânători şi culegători, întotdeauna în mişcare, cu puţine oportunităţi pentru planuri de viitor, şi îşi decorau trupul sau aşezările or construiau comunităţi. Dar acest lucru s-a schimbat acum 11,000 de ani.

Cu ajutorul creierului care începea să vadă lumea în noi moduri, ideea de a cultiva hrana în locul vânătorii sau culesului a apărut pregnant. În paralel cu programarea viitorului, plantarea seminţelor şi domesticirea animalelor pentru lapte, ouă şi carne a permis creşterea unor comunităţi stabile. Odată cu aceste lucruri a venit şi atât de necesara socializare şi împărtăşire a ideilor ce a condus către ceea ce noi numim civilizaţie.

 Într-un alt articol pe viewzone am oferit dovezi cheie ale rămăşiţelor a ceea ce se crede a fi Arca lui Noe ce au fost localizate în Turcia, undeva lângă graniţa cu Iranul. Cu siguranţă aici se află o carenă pietrificată a unei bărci, îndemnând istorici şi lideri religioşi să îşi reevalueze paradigma.  Aşa că nu este nicio surpriză că vom descoperi o altă aparent anomalie în zonă.

Această parte evoluată a procesului gândirii umane nu este nicăieri mai evidentă decât în cazul sitului arheologic de la Gobekli Tepe, situat chiar la nord de graniţa siriană cu Turcia. Aici găsim dovada unei comunităţi reale unde grupuri de oameni au lucrat împreună pentru a crea adăposturi cu valenţe arhitecturale, un echilibru între formă şi funcţiune şi pentru un scop spiritual abstract. Influenţa părţii drepte a creierului este evidentă. Dar şi mai remarcabile sunt elementele artistice găsite în interiorul acestor sdăposturi.


Adăposturile sunt bine desenate. Pietrele în formă de „T” au fost tăiate dintr-o carieră de la aproximativ un kilometru şi cântăresc în jur de 20 de tone. Se estimează că în jur de 500 de muncitori trebuie să fi fost implicaţi în transportul şi tăiatul acestor pietre imense. Pietrele sunt de fapt stâlpi ce susţineau un acoperiş, probabil confecţionat din lemn. Aranjaţi în cerc şi ditanţaţi câte 2 – 4 metri, stâlpii sunt parte a unui adăpost finisat prin aşezarea pietrelor între ei. Multe dintre aceste ziduri de piatră au fost găsite intacte.


Stâlpii de piatră sunt nişte exemple uimitoare a ceea ce artiştii numesc sculputură în relief. Pentru a realiza o asemenea lucrare trebuie să gândeşti abstract.

Un prieten de-al meu artist îşi începe sculpturile apropiindu-se de materialul solid întrebându-se „ce e a colo înăuntru?” În credinţa lui, forma sculptată există deja acolo şi este sarcina lui să extragă materialul din jurul ei. E un soi de gândire „negativă” care cere abilităţi cognitive speciale şi creative ce aparţin de partea dreaptă a creierului.  Acelaşi tip de gândire era necesar pentrua face vârfuri de săgeată, precum Clovis, din silex. Şi această abilitate a fost deodată şi în mod misterios la îndemâna tuturor minţilor umane în jurul lui 9,000 îen.

Cine le-a făcut?

În timpul ultime glaciaţiuni, populaţia umană a fugit din faţa climatului dificil şi s-a străduit să supravieţuiască în regiuni cu climă mai blândă, cum ar fi zona Lavent (în ziua de azi în Turcia). Datele arheologice arată cum un grup de vânători nomazi, denumiţi Kebarani, au ocupat zona între 18,000 şi 9,5000 îen. Tribul Kebaran nu era artistic. Cele mai mari realizări ale lor erau adăposturile din piatră necioplită construite în diversele situri unde poposeau în migraţiile lor sezoniere şi producţia de unelte şi arme miniaturale.

Regiunea nu era atât de aridă şi stearpă cum arată azi. Multe animale mici şi păsări erau surse abundente de hrană şi aceste pietre nefinisate dar ascuţite erau folosite pe post de vârfuri de săgeată sau suliţă dar şi ca unelte pentru zăiat şi curăţat. Uneltele nu erau foarte sofisticate dar erau ascuţite şi puteau fi confecţionate uşor folosind materiale găsite în natură.

Se crede că poporul Keraban se muta către zonele înalte în sezonul cald şi se retrăgea către peşteri şi adăposturile de piatră în sezonul rece. Nu prea există dovezi cum că ar fi depozitat sau strâns hrană şi cu siguranţă nu există urme ale unor culturi agricole sau ale creşterii animalelor. Este foarte clar că trăiau în prezent.

În contrast cu cultura Keraban, constructorii edificiilor de la Gobekli au demonstrat că erau capabili să sculpteze piatra la o scară mult mai mare. Aceasta implică faptul că au avut destul timp pentrua duce la măiestrie aceste tehnici şi că deja ştiau să practice agricultura şi să crească animale pentru a supravieţui. Nu suntem siguri dacă aceşti constructori îşi au originea în poporul Keraban şi şi-au dezvoltat aceste facultăţi mentale, dar aşa se pare că este.

În anii 50 arheologul Rose Solecki a început săpăturile într-o peşteră lângă râul Marele Zab în Kurdistan – aria geografică de unde au pornit cei din poporul Keraban. Peştera fusese folosită pentru înmormântări în perioada în care aceştia au ocupat acest pământ. În interiorul mormintelor s-au găsit cranii de capră aşezate lângă oase din aripile unor păsări mari de pradă, inclusiv de vultur bărbos, vultur grifon, acvila de mare cu coada albă şi dropie.

În 1977 ziarul Sumer a publicat un articol cris de Rose Solecki intitulat Ritualuri ale păsărilor la Zawi Chemi Shanidar unde descrie descoperirile făcute, sugerând că acele aripi au fost folosite în componenţa unor costume folosite la ritualuri, purtate ori ca decoraţie sau în scopuri ceremoniale.

A conectat informaţia cu Şamanismul Vulturesc. Găsim nişte totemuri asemănătoare cu vulturi la situl de la Gobekli.


 

De ce vultur?

Renumitul scriitor atenian Aeschylus spunea,

„Ce pasăre-i curată şi prăduieşte o altă pasăre? – În plus toate păsările sunt , să zicem, întotdeauna vigilente; se lasă văzute de noi mereu; dar vulturul e pasăre rară, iar arareori poţi întâlni pe cineva care le-a văzut puii; raritatea lor a ridicat întrebări în unii oameni, cum că vin la noi de pe altă lume; ca ghicitori puse pe seama concepţiei divine a tuturor lucrurilor neproduse de natură sau de ele însele.”

Înaintea timpurilor când oamenii aveau „creiere duale” erau intricat legaţi de natură. Erau parte din migraţii la fel de mult ca şi prada lor. Erau conduşi de anotimpuri la fel ca toate speciile de animale şi plante de pe pământ. Astfel că a lor conexiune cu natura şi cu lumea spirituală era puternică. „Dumnezeu” nu era un super-om ci mai degrabă era reprezentat de diverse calităţi ale speciilor de animale, cum ar fi vulturul. Aceasta era epoca inocenţei pentru om – epoca Şamanismului.

Can Goknil scrie în Miturile Creaţiei din Asia Centrală până în Anatolia: Imagini din Miturile Creaţiei ale Turcilor despre Şamanism:

„Şamanismul este un sistem de credinţe comun din Turcia până în Asia Centrală. Atât bărbaţii cât şi femeile puteau fi preoţi Şamani şi în cadrul vechilor grupuri de Turci erau numiţi Kam. Kamii se îmbrăcau în cu haine complicate ca să îşi arate puterile supranaturale. Acompaniaţi de tobe în ritualurile lor, aveau credinţa că pot zbura cu ajutorul animalului lor de putere. În cadrul acestor zboruri atingeau diverse niveluri ale Cerului sau Lumii de Jos. La întoarcerea în această lume, foloseau informaţia primită pentru ajutorul celorlalţi.”


Condiţia şi Istoria sitului

Gobekli Tepe e situat pe un mic deal. Denumirea se traduce prin „deal cu buric” sau „deal cu ombilic” în turcă. În anii 60 arheologi de la Universitatea din Chicago au studiat situl ca parte dintr-un studiu general al regiunii. S-au desoperit nişte ruine ale unei mănăstiri vechi pe sit şi la acel moment nu s-a făcut niciun efort pentru a găsi ceva ce vechime foarte mare. În anii 90 un cioban local a observat nişte pitere sculptate speciale ieşind din pământ şi a anunţat autorităţile. Vestea a ajuns la Institutul German de Arheologie din Istanbul şi un anume Klaus Schmidt a revizitat situl în 1994. A strâns câteva artefacte de pe teren şi a găsit similarităţi între acestea şi nişte piese de muzeu datate în jurul anului 9,000 îen. Rapid, o echipă germană-turcă săpa la locul sitului.

Întregul sit acoperă 22 acri. Vârful dealului este aproape plat cu o „umflătură” de aproximativ 300 metri în diametru şi 15 metri înălţime ce pare să conţină marea majoritate a materialului arheologic. Numai un acru a fost examinat până acum.

Situl pare să fie datat cel devreme în 9,000 îen şi 8,000 îen, dar artefactele de pe teren au fost datate între 11,000 şi 12,000 îen. Acestea sunt exact la intersecţia erelor de vânători – cătători şi epoca agricola. Se pare că aici s-a construit exact când umanitatea a evoluat către a-şi folosi cele două creiere.

Klaus Scmidt, arheologul şef de la Gobekli Tepe a speculat cum că triburile de vânători – culegători au locuit  în apropierea acestui loc în corturi confecţionate din piei de animale şi au construit complexul de-a lungul a câtorva decade. Până acum, totuşi, dovezi concrete nu au fost descoperite cum că aceşti constructori făceau agricultură sau creşteau animale. De fapt, sunt multe capete de săgeată din silex descoperite în sit. De asemenea, oase de animale sălbatice înconjoară terenul, multe dintre ele purtând semnele unor violenţe asupra lor. Asta sugerează că agricultura şi domesticirea animalelor era în curs de dezvoltare.

Sunt şapte structuri rotunde pe teren, cu diametrul de la 10 până la 30 de metri. Până acum doar 4 au fost exacvate. Scanarea terenului arată că există cel puţin 16 construcţii îngropate în deal, constituite din aproximativ alţi 200 de stâlpi în formă de T.

Fiecare adăpost are stâlpi exteriori de aproximativ 1,80 metri şi stâlpi centrali de aproximativ 2,7 până la 3 metri. Aproape toţi aceşti stâlpi au sculturi în relief reprezentând animale cum ar fi vulturi, vulpi, lei, bovine, mistreţi, scorpioni, furnici şi şerpi. Există de asemenea un număr de statui de sine stătătoare, grav avariate şi acopeite de oxid de calciu, probabil reprezentând tot animale. Pardoselile sunt confecţionate din argilă arsă (terazzo) şi există şi câte o bancă joasă pe conturul construcţiei în interiorul şi în exteriorul zidului.

Ciudat, nu există dovezi că oamenii au locuit în aceste adăposturi. Nu există vetre pentru gătit, oase sau gunoi. Aceste elemente împreună cu totemurile vultureşti i-a condus pe mulţi către ideea că au un scop religios. Cu toate că nu s-au descoperit morminte, se crede că situl a fost posibil un cimitir pentru morţi. S-au despoerit rămăşiţe umane în afara perimetrului. Aceasta sugerează că oamenii au fost îngropaţi sau lăsaţi în aer liber pentru a fi mâncaţi de către animale. Asta ar aduce argumente pentru vulturii găsiţi pe totemurile de pe stâlpi.

Câteva paradoxuri ale sitului

Situl arată două ere pentru construcţii, separate de mii de ani. Cea mai veche eră, începând aproximativ acum 11,000 de ani conţine cele mai elaborate sculturi ca atenţie pentru detaliu. Avansând câteva mii de ani măiestria se deteriorează! Se folosesc modele mai practice şi simpliste cu foarte puţine sau nicio decoraţie. Desigur ne aşteptam să fie invers – mai ales pentru că situl a fost în uz pentru câteva mii de ani!

Un alt paradox este între anii 8,000 şi 7,500 îen când Gobekli Tepe a fost acoperit deliberat cu aproximativ 300 – 500 metri cubi de pământ şi abandonat. Motivul abandonului este necunoscut.

Agricultura şi domesticirea animalelor

Acum 10,500 de ani agricultura a pornit din dealurile din jurul lui Gobekli Tepe. Dovezile arheologice arată faptului că grâul era plantat şi recoltat, la fel şi alte plante locale. Animale, precum oi, bovine şi porci erau crescute în turme pentru lapte şi carne. Câini şi pisici au fost domesticite şi folosite probabil pentru controlul dăunătorilor sau să apere recoltele de rozătoare şi hoţi. Un bătrân a fost dfescoperit îngropat împreună cu prietenul său câine.Toate acestea au fost posibile de către procesarea cu două emisfere ce implică emoţia şi planificarea viitorului.

Artele

 

În afara sculturilor în relief ale diverselor animale, s-a descoperit cea mai veche statuie în mărime naturală a unui om. Ea a fost realizată dintr-o lespede de travertin şi are ochii din obsidian. Testele arată are 12,000 de ani.

 Grădina Edenului?

Câţiva cărturari biblici au asociat Gobekli Tepe cu mitul Edenului. Potrivit acestei interpretări mitul se referă la tranziţia de la societatea de vânători – culegători la cea bazată pe agricultură. Se crede că stilul de viaţă al vânătorilor-culegători era plăcut şi uşor, cel puţin în zone pline de resurse. Agricultura în schimb implica multă muncă şi probabil că nu era foarte productivă la început. Pierderea Edenului e simbolizată de tranziţia către agricultură şi poate fi o amintire a ceea ce s-a întâmplat la Gobekli Tepe. Dumnezeu îi spune lui Adam:

Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-îi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.”

O alta analogie poate fi găsită pentru împărţirea celor două emisfere cerebrale, deodată capabile a avea două gânduri în acelaşi timp:

 

„Dar Dumnezeu ştie că, în ziua cand veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul.” -Facerea 3:5 „

 

sursa: 

 

Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Razvan este arhitect, ca si formare, un spirit-ghid, ca si chemare.

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
Limba APEI

Undeva, în tine, în fiecare celulă, e apă. Vibrează, rezonează, îşi aminteşte. A fost poate parte dintr-o cometă, sau poate...

Închide