Sufletul tău e o experiență, nu un lucru

0

Am dat recent peste o carte. Era o sâmbătă fierbinte și umedă și încercam să îmi distrag atenția, să potolesc o minte neobosită sau să îi schimb atenția pe altceva decât transpirație. Acum, câteva zile mai târziu, m-am lipit de pagini. Îmi oferă o pauză și mă aduce înapoi la primele mele zile de explorare spirituală, la începutul anilor 90, la atenție către mine și la niște momente extrem de pline de sevă. Cartea pe care am găsit-o se numește Care of the Soul (Grija Sufletului), scrisă de psihoterapeutul Thomas Moore. Pentru că a studiat multe tradiții spirituale (trăind și în rândul ordinului catolig pentru 12 ani), înțelepciunea lui moore infuzează în mod evident scrierile sale și muca terapeutică.

În cartea sa, el pune problema sufletului: ”…nu este un lucru ci o calitate sau o dimensiune a vieții experimentate și a noastră. Are legătură cu profunzimea, valoarea, conexiunea, inima și substanța personală”. Și în prima parte a cărții, Moore ne încurajează să ne folosim imaginația pentru a avea grijă cu adevărat de suflet în experinețele noastre mărețe sau mici, care ne hrănesc la un nivel profund. După ce am citit acest lucru, m-am întrebat: Dacă mi-aș folosi imaginația pentru a avea cu adevărat grijă de sufletul meu, ce aș face diferit atunci? Răspunsul, în forma în care a venit la mine, este că aș sta în liniște și aș asculta. Mi-aș regăsi practica mea anterioară de a-mi asculta în tăcere corpul, mintea și impulsurile care mă fac uman.

Vedeți voi, acum 5 ani am întrerupt practica de meditașie. De ce, întrebați? Ei bine, nu am reușit. Liniștea nu era, de fapt, liniște. Era plină de o tăcere profundă, durere și furie. Viața tocmai dăduse drumul la căldură și eu nu o puteam suporta. A sta, pentru orice durată de timp, era doar o rețetă pentru dezastru. Cred că am fost destinat să mă rup indiferent de circumstanțe. Știu că dacă aș fi stat cu acea energie atunci, aș fi ajuns complet paralizat pe loc. Și nu puteam să îmi permit să îmi pierd postura mondenă, pentru că am o sumedenie de responsabilități. Era o terapie amară, însă eram extrem de fidel acesteia. Cred că eram mai mult fidel angajamentului meu de a fi prieten, ajutător și soț decât de a-mi împlini potețialul ca yoghin sau cătător spiritual. Acum știu, în profunzime, că nu există vreo diferență între ele. Viața este o meditație în milcare, fie că aceasta este dureroasă sau plină de bucurie.

Acum, pe măsură ce viața mea atinge din nou un echilibru, găsesc incitantă din nou dorința de a medita – de a asculta în liniște disconfortul, dorințele, până la vidul care ne atrage pe toți. Se spune în tradiția hawaiană că totul provine din întuneric, ceva ce ei numesc po – care este de fapt vidul. Zeii trăiesc în po, iar toate lucrurile se nasc din po. În vest, avem o fascinație bolnavă pentru ”întuneric” și iubim să facem nenumărate filme care să ne sperie la maxim. Apoi, devenim dependenți de adrenalina care vine odată cu aceste experiențe, care pentru puține persoane chiar este o senzație plăcută. Totuși, sfârșim prin a fi și mai înspăimântați de ceea ce nu cunoaștem: ce se află sub proverbialul pat sau după colț într-o noapte întunecată?

Însă ce este sub pat sau după colț? Când stau în imaginația mea și cred că realizez că tocmai am unit cele două conepte ale imaginației și a întunericului, când stau cu ele, simt atât de mult bine. De fapt, în ultimele câteva săptămâni, am făcut doar asta. Am stat cu întnunericul din mine, într-o casă izolată pe coastă, într-o zonă retrasă dintr-o insulă din Pacific. Nu sunt în tăcere, pentru că valurile vin la mal constant, zi și noapte, însă în întuneric. În întuneric mi-am redescoperit tristețea. Am descoperit și frica – o frică de a fi singur. Și cu toate acestea, iată-mă, la 3 dimineața, singur, din nou și din nou. Un întuneric ca smoala, sunetul valurilor furioase aruncându-se la țărm, iar eu nu am altecva de făcut decât să simt. Efectiv, la câțiva metri de malul oceanului, pământul se scutură, iar patul meu danseză rock an roll și tremură. Era meditația mea, ca și cum meditația m-a găsit furios la 3 dimineața.

Am pătruns adânc și am realizat că aveam nevoie să ascult dorințele subtile ale inimii mele, ceea ce am și făcut și am fost de acord să le îndeplinesc cât de mult pot. Singur singurel, în liniștea din casă, nu mi-a fost frică ”să fiu văzut”. Puteam să râd sau să plâng, să dansez ori să alerg de colo-colo dezbrăcat și într-un fel se părea că îmi pierd rușinea, frica. M-am întorc la chanting și la liniștea prorpiei minți. Am îmbrățișat întunericul negru ca smoala, și făcând acest lucru, acum că am părăsit acum acel loc, acea casă de pe țărmul stâncos, realizez că sunt cumva mai puternic, poate mai puternic decât m-am simțit de mult. Poate mai mult ca niciodată.

sursa: Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Razvan este arhitect, ca si formare, un spirit-ghid, ca si chemare.

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
Viața eternă

Viața e ca o portocală. Nu trebuie decât să o decojești și ajungi la miezul moale și dulce, plin de...

Închide