Despre frumusetea existentei

2

*

Nici acum n-am reuşit să-mi explic care este izvorul dragostei mele de viaţă, o sensibilitate deosebită sau un teribil egocentrism. Uneori îmi reproşez că iubesc viaţa numai din teama de a o pierde, că dacă aş şti că aceste flori care stau de dimineaţă în faţa mea şi mă farmecă ar fi eterne, n-ar cunoaşte naşterea şi ofilirea, mi-ar apărea indiferente. Certitudinea eternităţii ar anula orice zbucium şi odată  cu asta, orice frumuseţe. Dacă ar exista eternitate, n-ar exista nici aroma şi nici frumuseţea florilor. Dar oare farmecul existenţei să se ivească din zădărnicia ei şi oare noi iubim clipa numai fiindcă ştim că se pierde? Nu m-aş încumeta să răspund la această întrebare.

 

A iubi viaţa înseamnă, simt eu, a fi liber de instincte de proprietate. Dar, din nefericire, noi nu iubim decât ceea ce posedăm sau, şi mai rău, vrem să posedăm ceea ce credem că iubim. N-avem răbdarea să admirăm gingăşia, graţia şi misterul unei flori, noi vrem să le posedăm, noi vrem să fie ale noastre, noi vrem să le culegem,  să le ucidem şi să le aducem la fereastra casei noastre. Noi vrem să fim stăpânii indiscutabili ai acestor minunăţii. A culege flori pare multora o îndeletnicire poetică, plină de sensibilitate, practicată cu precădere de fiinţele mai delicate. A culege flori, îmi spune sensibilitatea mea, este o barbarie. De ce trebuie culese florile? De ce trebuie ele smulse din pământul în care s-au născut?

 

În mulţi dintre noi nu există iubire, ci doar instinctul de posesiune, noi nu iubim florile, noi vrem să fim stăpânii acestor flori. Dacă le-am iubi, le-am lăsa în seama naturii. Cel mai important lucru în existenţa noastră este respectul faţă de viaţă, indiferent că e viaţa peştilor, a florilor sau a oamenilor. Nu e suficient să considerăm viaţa un miracol. Asta am mai fi dispuşi să o facem. Important este să considerăm viaţa tuturor oamenilor un miracol. Dar individul crede că numai el e un miracol, pe când ceilalţi nu.

 

Adeseori am unit dragostea mea de viaţă cu frica de moarte. Mai mult decât atât, mi se păreau sentimente iremediabil asemănătoare. Sigur – îmi spuneam eu – iubesc acest cer albastru doar fiindcă ştiu că îl voi pierde. Dacă l-aş şti veşnic deasupra mea, nici nu m-aş uita la el. Şi totuşi, nu este adevărat. Efemeritatea existenţei nu este un sentiment pe care noi îl trăim cu adevărat, în mod real. Oricât ar părea de paradoxal, oricât ar sfida logica, şi experienţa, noi ne considerăm eterni. Noi admitem teoretic ideea dispariţei, dar în adâncuri, în ciuda raţiunii, nutrim speranţa că natura va face, până la urmă, o excepţie. Gândirii îi este imposibil să admită moartea, gândirea, în magnifica ei laşitate, trăieşte în mod perfid ideea supravieţuirii.

 

Descoperirea frumuseţii nu este deloc o problemă sentimentală, nici măcar una estetică. Concentrarea noastră într-o zonă măruntă de probleme, închiderea într-un spaţiu îngust ne împiedică să vedem splendoarea lumii…

 

Teodor Mazilu – Ipocrizia disperării

Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

2 comentarii

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
CHEIA FERICIRII

Undeva în adâncul sufletului tău vei ştii cu siguranţă după ce vei citi că am dreptate. Ai să priveşti în...

Închide