Hristos, prietenul clipelor de grea suferință

1

 

”Unii spun că mântuirea noastră se află în puterea lui Dumnezeu sau a Fiului lui Dumnezeu, dar oare nu este inima omului locul în care se regăseşte o asemenea Divinitate? Aşadar, deschide-ţi inima şi deschide-te către inima ta, ca să-i poţi auzi apelul la reflecţie, blândeţe şi responsabilitate.”

Un mesaj semnat ”Cu dragoste, prietenul tău Neale Donald Walsch”, postat în fruntea e-mailurilor primite în dimineaţa zilei, ca o prefaţă la cartea pe care aveam să o deschid pe seară: ”Hristos, prietenul clipelor de grea încercare”, de Georges Barbarin.

Un eseist francez din prima jumătate a secolului XX, pasionat de ezoterism şi un autor american din zilele noastre, consacrat de fascinantele sale ”Conversaţii cu Dumnezeu”. Două voci, o singură viziune, revelate (mie, cel puţin) în aceeaşi zi: calea inimii, ca rută de acces către Hristos – Prietenul Unic.

O casă fără cheie cu o uşă la care nu trebuie să baţi, pentru că se deschide de la sine, când te simte în faţa ei, asemenea porţilor dotate cu senzor de căldură. Doar că nu este pusă în mişcare de radiaţia termică a corpului tău, ci căldura inimii tale. Dincolo de prag (care există oare?), ” drumul către El este prin propria noastră inimă”. Iar resortul care ne pune în mişcare este, în general, durerea. Suferinţa. Ea ne impinge să facem cunoştinţă cu acest Prieten Unic. Este părerea lui Georges Barbarin. Tu ce părere ai? Chiar trebuie să trecem prin cea mai amară restrişte, ca să ne amintim de Marele Prieten? Eu aş fi tentată să pun întrebarea moromeţiană…

”PE CE TE BAZEZI”, DOMNULE BARBARIN?

”Aţi fost umiliţi? Binecuvântată fie umilinţa voastră! Ea este o doctorie pentru voi. Meditaţi asupra ei. Nu sunt aleşi pentru această încercare decât cei care sunt demni de ea”.

Cam apostolic tonul? Cam. Dar dacă alungăm de la noi ispita ironiei ieftine, ajungem… la esenţă:

”Nu esenţa individualităţii profunde şi spirituale este înjosită, ci personalitatea superficială şi mentală suferă în orgoliul ei”.

Această umilire este dăunătoare celor slabi, dar este salutară pentru cei tari. ”Suferinţă ne trebuie, multă!” – confirmă, dinr-un alt secol, şi Feodor Dostoievski. De ce, pentru Dumnezeu?! Pentru că ea reprezintă, pe fond, un exerciţiu, un psihotest: suntem sau nu în stare să facem măcar un pas dincolo de limitele gândului, patimii, orgoliului care ne condamnă şi comandă să ne rumegăm aparenta suferinţă, umilinţa iluzorie? Hai, un pas! Piciorul drept pus înaintea stângului. Prietenul Unic ne conduce mai departe.

STUDIU DE CAZ

Îmi povesteşte un prieten (în plan profan) din copilărie: ”De când mă ştiu, mi-am dorit respect. Mai presus de orice! Mă puteam lipsi de dragostea sau interesul celor din jur, la respect ţineam cu dinţii, până la a deveni violent în discurs, dacă cineva încerca să ”se tragă de şireturi” cu mine. Şi am trăit războindu-mă. Pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare privire care încerca să mă coboare de pe piedestal. Şi în ziua de astăzi rumeg afronturile pe care mi le mai amintesc: derulez filmul încă o dată şi încă o dată şi mă trezesc biciuindu-mi verbal denigratorii de acum nu mai ştiu câţi ani ca şi cum s-ar afla în faţa mea chiar în această clipă. Sunt conştient că mă chinuiesc singur. Alung amintirea şi îmi promit să nu-i mai permit să se întoarcă. Dar revine cu încăpăţânare şi, de fiecare dată, eu redevin victima ei neputincioasă”.

Confesiunea acestei vieţi de suferinţă autogenerată mă întoarce, încă o dată şi încă o dată (repetitivitatea lui o alimentează pe a mea, în sens şi cu scop opus, sper!), cu faţa spre uşa fără clanţă şi cheie:

”Avansaţi pe drumul desăvârşirii, nimeni nu mai are vreo putere să ne umilească. Nu veţi mai cunoaşte nici un ofensator pe pământ, căci egoismul nostru va fi mort”.

SUNĂ UN PRIETEN!

Egoistul egoism! Amor propriu. Mândrie deşartă. Oricum i-am zice. Ne vrea numai şi numai pentru el. Nu ne dă drumul. Cel puţin nu atâta timp cât noi înşine nu îi dăm drumul. Zi după zi şi an după an, boala morală în care ne complacem se traduce în boală trupească. Una o alimentează pe alta şi cresc împreună, după principiul vaselor comunicante. Cum rupem cercul vicios? După una dintre regulile unui popular concurs de cultură generală: sună un prieten!

Iisus Hristos

„Când slăbiciunea fizică sau boala influenţează psihicul şi invers, când durerea morală influenţează starea sănătăţii, prima idee pe care trebuie s-o avem este că aceasta nu va dura prea mult şi că nu suntem singuri. Omul dotat cu putere spirituală găseşte sprijin în meditaţie şi credinţă. Pentru a vă smulge din această inerţie, chemaţi Prietenul în ajutor! Un efort cât de mic, o iniţiativă cât de neînsemnată şi asistenţa Cerului va amplifica efortul vostru! Voinţa de a acţiona vine acţionând, după cum foamea vine mâncând”.

EXERCIŢII PRACTICE

Într-un procent covârşitor, sondajele de opinie care iau pulsul omenirii avansează aceeaşi concluzie: suntem pesimişti. Clarvăzători de profesie, specializaţi în descifrarea unui viitor apocaliptic: ”Mâine/la anul/peste zece ani va fi mult mai rău! Vă spun eu. O să vedeţi că am avut dreptate!”. Nu mai suntem capabili să vedem Lumina de la capătul tunelului. Georges Barbarin a înţeles şi ştie şi ce avem de făcut pentru a întoarce foaia:

  • Să închidem poarta egoismului, a inteligenţei personale ( pe care ne închipuim că o avem). Să facem un gol complet în mintea şi inima noastră, astfel încât nimic din trecut să nu ne mai tulbure imaginaţia şi, astfel curăţiţi şi purificaţi, să-L chemăm pe Prietenul nostru.
  • Să încercăm timp de o săptămână să nu mai judecăm pe nimeni şi nimic.
  • Să surâdem şi să fim îngăduitori cu oricine. Vom dobândi de Sus o forţă atât de mare, plină de iubire şi generozitate faţă de oameni, încât tot pesimismul nostru se va topi ca un bulgăre de zăpadă în soare. ”În durere, omul se pleacă în faţa lui Dumnezeu. De aceea trimite Dumnezeu suferinţele peste om, în ultimă instanţă, când nici un alt apel nu a influenţat inima omului” (eu, una, confirm şi cred că toţi confirmăm, cel puţin în momente de totală sinceritate: nu obişnuim să mulţumim pentru binele de care avem parte – sănătate, linişte, belşug; îl considerăm în ordinea firescului, un gen de datorie de care se achită Divinitatea faţă de noi; în schimb lipsurile de orice fel ne împreunează instantaneu mâinile în rugăciune: tot El ”este dator” să le risipească şi să reinstaureze ”ordinea firească” în amăgitoarele noastre existenţe pământene. Şi iarăşi suntem sănătoşi, şi teferi, şi cu bani… Şi iarăşi nu mai găsim timp ca să stăm de vorbă cu Prietenul care – vorba proverbului – doar la nevoie de cunoaşte). Or, în fapt, ar trebui…
  • Să predăm soarta noastră în mâinile Prietenului Divin. Şi să aşteptăm răspunsul Lui. ”Acest răspuns nu va fi totdeauna un act sau un fenomen brusc, exterior, ci din interior va veni schimbarea, căci nimic din afară nu poate să vindece cancerul care vă roade inima”.
  • Orice cuvânt şi gest frumos din partea noastră – surprinzătoare poate, pentru început, şi pentru noi (cei cantonaţi în vorbe grele şi gesturi maligne) – va confirma eficienţa ”terapiei” divine; pentru că nu sunt altceva decât influenţa Lui în inima noastră şi traducerea ei în limbaj omenesc.
  • Cu cât cerem răspunsul divin mai insistent şi cu totală sinceritate, cu atât mai curând ni se va schimba modul de gândire. Fenomenul se petrece în unda de siaj a altui proces subtil: „evoluţia secretă a inimii noastre până la a ne lăsa cotropiţi de o lumină nouă, în care sensul vieţii se proiectează cu totul altfel decât îl vedeam la început. ”Acesta va fi răspunsul de Sus: Prietenul va întoarce butonul nemuritor al conştiinţei voastre şi veţi vedea lumea cu alţi ochi”.

LA ÎNCEPUT A FOST EROAREA

Imensa noastră eroare constă în faptul că noi credem într-o divinitate foarte îndepărtată, ocupată doar să mişte aştrii. Or, George Barbarin ne mustră blând: în fapt, principala ”preocupare” a lui Dumnezeu şi, prin extensie divină, a Fiului Său este să se plece asupra inimilor noastre. Să ne vină în ajutor. Vezi şi lecţia prin care Hristos i-a şocat pe contemporanii Săi: cel puternic să îl slujească pe cel slab.

Ce altceva ar mai fi de spus decât… Rugăciunea inimii:

”Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă mântuieşte!”

Licenţa Creative Commons
„Hristos, prietenul clipelor de grea suferință” de noulpamant.ro este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-FărăModificări 4.0 Internațional .

Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
Sase religii practic necunoscute occidentului

Intalnirea cu diferite religii unice de pe glob, in afara celei proprii, este parte integranta din experienta calatoriilor. Totusi, oricat...

Închide