De ce trăim în trecut și cum să plonjăm în prezent

0

Sacrificăm ceasuri preţioase, smulse trăirii în prezent, într-un prizonierat autoconsimţit: prizonieri de bunăvoie ai trecutului. Frunzărim albume foto din copilărie – ”Uiteee, ce copil drăguţ eraaaam! Uite-o pe mama! Şi pe bunica!”. Depănând amintiri din liceu, din armată, din facultate – fiecare cu drumul său în viaţă. Rememorând, cu lacrimi de râs, de plâns, sau de râsu-plânsu, vorba poetului, prima iubire. Sau primele iubiri – fiecare cu doza înnăscută de ”lipici la fete/băieţi”. Până la un punct este firesc. Dincolo de punct e… cu puncte-puncte. Ce explicaţii ne dau psihoterapeuţii?

Rememorarea trecutului reprezintă un mod ”de a lua cunoştinţă de ceea ce am fost şi de ceea ce am devenit. Raportarea la trecut ne permite să ne repoziţionăm în prezent şi să anticipăm viitorul”, susţine psihoterapeutul Catherine Aimelet-Périssol ( – ”Cum să-ţi îmblânzeşti crocodilul”).

Oricum ar fi el, fericit sau nefericit, trecutul este un spaţiu în care ne recunoaştem, o ancoră şi un refugiu liniştitor. Dar… numai atâta timp cât nu ne ataşăm de el în mod exagerat! Altfel apare un risc major: prizonieri a ceea ce am devenit până la acel punct, încetăm să ne mai dezvoltăm potenţialul. Un act echivalent cu amputerea unei părţi din propria personalitate: acea parte care ar trebui să se dezvolte în viitor.

Ce motive invocăm

A renunţa la trecut pare o decizie răvăşitoare. Fiindcă…
Ne este frică de propriile emoţii
Procesul emoţional pe care l-am avea de parcurs, unul complex, cu mai multe etape, ne sperie. Mai întâi ar fi refuzul. Refuzul de a accepta că ceea ce a fost nu va mai fi. Urmează furia: ciuda pe timpul care trece. Apoi frica: ”Ce se va întâmpla de acum încolo?”. În fine, acceptarea şi renunţarea (la a mai trăi în trecut).

”Persoanele care se cramponează de trecut nu reuşesc să parcurgă acest proces, pentru că refuză să trăiască toate aceste emoţii fireşti”, explică şi psihoterapeutul Olivier Nunge. Specialistul consideră că această atitudine ţine, frecvent, de educaţia primită în copilărie: ”trecutomanii” de azi (creaţie lingvistică trasă de păr, recunosc!) sunt fetiţa căreia i s-a interzis să îşi exprime furia şi băieţelul căruia i s-a repetat la infinit că ”un bărbat nu ştie ce este frica”.

”Nu am avut cu toţii posibilitatea de a învăţa să gestionăm emoţiile, adică să le primim şi să le exprimăm atunci când sunt prezente în noi”. Rezultatul: indivizi închistaţi într-o emoţie – furie, resentiment etc. – şi incapabili să o depăşească.

Refuzăm să uităm
Adeseori, prizonieratul în trecut este dovada că anumite lucruri nu au fost reglate, că un traumatism nu a fost ”digerat” la timpul său. Aceste ”reminiscenţe” ne trag înapoi şi ne împiedică să avansăm.

Refuzăm separarea
În spatele incapacităţii de a întoarce pagina se ascunde dificultatea ”de a o rupe cu…”, ”de a pleca”. Psihanaliştii o compară cu prima angoasă cu care se confruntă copilul – separarea de mamă. Când această ”ruptură”, ”despărţire” nu a fost corect asimilată, individul va căuta, prin regresie, să replonjeze în această relaţie fuzională, fie pentru că are sentimentul că a fost privat de o anumită experienţă, fie pentru că, dimpotrivă, simte că nu a încheiat-o niciodată. Absenţa, reală ori simbolică, a tatălui este, deseori, cauza. De unde până unde?! Tatăl este cel care, interpunându-se între mamă şi copil, îl incită pe acesta din urmă să iasă din relaţia fuzională cu cea care l-a născut şi să se întoarcă spre restul lumii. Deci tatăl îl ajută, în mod indirect, să se înscrie în prezent şi să se proiecteze în viitor. Când tatăl lipseşte, copilul rămâne ”lipit” simbolic de mama sa. Şi, ca adult, va trăi cu ideea că ”înainte era mai bine”.

Ce căi de ieșire avem

evadare

Să trăim corporal în prezent
Carpe diem nu este doar o idee, o filosofie de viaţă, ci şi o practică: a trăi în prezent înseamnă să te simţi fizic înscris în această dimensiune. Practicarea unui sport, mersul pe jos, exerciţiile de relaxare, exerciţiile de stăpânire a respiraţiei, trezirea simţurilor – toate aceste activităţi permit să te reapropii de propriul corp şi să iei cunoştinţă plenar de propria ta existenţă, de aici înainte.

Să fim creativi
Creaţia artistică ne ajută să ne înscriem în timp. Obiectul pe care îl pictăm ori sculptăm poartă marca progresului la care ne putem raporta pentru a lua cunoştinţă de propria evoluţie. Creaţia este totodată un mijloc eficace de a regăsi încrederea în sine, fiindcă ne face să descoperim că aducem noutate în lume.

Să facem liste cu… temerile noastre
Este imposibil să prevezi toate riscurile pe care le implică simplul fapt de a-ţi face planuri. Este imposibil să te fereşti de toate aceste riscuri. Dar aşternând pe o foaie de hârtie sau într-un jurnal toate temerile, chiar şi pe cele mai mărunte, avem o viziune mai clară şi mai puţin angoasantă asupra viitorului. Pentru că riscul nu mai stă sub imperiul emoţiei, ci al raţiunii.

Să nu mai idealizăm trecutul
Nostalgia ţine de o tendinţă naturală de a idealiza trecutul. Spaţiul, ambianţa, senzaţiile asociate amintirilor sunt supraevaluate. Antidotul este la îndemâna oricui: o vizită în casa, cartierul, oraşul în care ţi-ai petrecut copilăria, tinereţea sau o altă felie de viaţă reuşeşte, de multe ori, să te lecuiască. Imaginea idilică pe care o păstrezi într-un ungher al sufletului are toate ”şansele” să se spulbere. Este doar un exemplu ce poate fi adaptat oricărui context din trecutul de care ne agăţăm.

Sună un prieten!

Dacă am recunoscut ”simptomele” descrise mai sus la unul dintre apropiaţii noştri, ar fi cazul să ne grăbim să îl ajutăm. Prietenul la nevoie se cunoaşte!
Când avem de a face cu o persoană care se agaţă obsesiv de trecut, oscilăm între două tendinţe: fie să îi acordăm o atenţie excesivă şi să ne lăsăm purtaţi în trecut o dată cu ea, fie să întrerupem brutal firul (altminteri interminabil) al amintirilor. Or, atitudinea corectă – spun psihoterapeuţii – se situează, fără doar şi poate, la intersecţia dintre aceste extreme: trebuie să ştim să-i acordăm celuilalt un răgaz în care să vorbească în voie despre trecut, pentru a-şi lua reperele necesare.
Adeseori, câteva minute de evocare a trecutului sunt de ajuns pentru a-l face să se simtă în siguranţă. Apoi lansăm un alt subiect de discuţie, unul în care ştim că se va implica. Aşa îl ajuţi să se întoarcă în prezent.

Sursa:

Creative Commons License
De ce trăim în trecut și cum să plonjăm în prezent by Noul Pamant is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
3 secrete anti-îmbătrânire pe care trebuie să le afli cât mai devreme

Știai că semnele îmbătrânirii încep încă de la 30 de ani? Specialiștii vorbesc despre un declin gradat al funcțiilor organelor...

Închide