Poeta poloneză laureată Nobel, Wisława Szymborska despre cum ”certitudinile ne mențin mici și puterea necunoașterii”

0
“Orice ar fi inspirația, ea se naște dintr-un continuu nu știu”.

“Încearcă ce nu este sigur. Certitudinea poate să vină sau mai târziu. Ar putea fi atunci o deziluzie valoroasă”, spunea marele pictor Richard Diebenkorn, în cele zece reguli pentru începerea proiectelor creative. ”Nimeni nu reușește – în cuvinte sau în artă – în mod neapărat cunoscând unde merge”, scria artista  Ann Hamilton, o generație mai târziu în magnifica ei meditație asupra puterii generative a necunoașterii. ”În fiecare operă de artă apare ceva ce nu a mai existat înainte și, de aceea, din principiu, lucrezi ceea ce cunoști către ceea ce nu cunoști”.

Ceea ce este adevărat legat de artă este și mai adevărat când vine vorba despre viață, pentru că o viață de om este cea mai mare operă de artă care există. (în propria mea viață, uitându-mă înapoi la cele mai importante 10 învățăminte, din primii zece ani de Brain Pickings, am așezat practica micii fraze mari ”Nu știu” în capul coloanei). Însă ca să trăiești cu o deschidere nelimitată a unui asemena fertil nu știu nu este ușor într-o lume în care certitudinile sunt văzute ca monede de schimb pentru statut și realizări – o lume în agonie, după cum a spus-o memorabil Rebecca Solnit, printr-o ”dorință de a face sigur ceea ce este incert, de a ști ceea ce este necunoscut, de a transforma zborul peste cer în pâinea prăjită din farfurie”.

Această zonă dificilă de revoltă este ceea ce marea poetă poloneză Wisława Szymborska (iulie 2, 1923–februarie 1, 2012), a explorat în 1996 atunci când a primit Premiul Nobel pentru literatură pentru captarea fragilității transcendente a experienței umane în capodoperele“Life-While-You-Wait” (viața-când-aștepți) și “Possibilities (posibilități).”

În dicursul ei de acceptare al premiului, mai târziu în Nobel Lectures: From the Literature Laureates, 1986 to 2006, Szymborska și-a expus considerațiile legate de motivul pentru care artiștii sunt reticenți să răspundă la întrebarea: de unde vine inspirația și ce este:

Nu este ca și cum nu au fost niciodată binecuvântați de acel impuls interior. Este doar că nu este ușor să îi explici cuiva care nu se înțelege pe sine.

Trebuie notat că și ea, tinde să fie încurcată de întrebare, dar totuși oferă cel mai ciudat răspuns:

Inspirația nu este un privilegiu exclusiv al poeților sau al artiștilor. A existat și va exista întotdeauna un anumit grup de oameni pe care îi vizitează inspirația. Acesta este compus din cei care și-au ales în mod conștient vocația și își fac meseria cu iubire și imaginație. Acesta poate include doctori, învățători, grădinari – și aș putea să includ alte sute de profesii. Munca lor devine o aventură continuă atâta timp cât reușesc să descopere noi încercări în ea. Dificultățile și pașii înapoi nu le știrbesc curiozitatea. O multitudine de întrebări noi se nasc din fiecare problemă pe care o rezolvă. Orice ar fi inspirația, ea se naște dintr-un continuu ”nu știu”.”

Cu o senzație de prezență care îți fiori pe șira spinării, pe măsură ce suntem martori ai unor tirani care se hrănesc cu certitudini și astfel secătuiesc lumea de inspirația ei esențială, Szymborska consideră contrapunctul distructiv al necunoașterii generative:

Tot felul de torționari, dictatori, fanatici și demagogi care se străduiesc să câștige puterea cu ajutorul unor sloganuri puține, țipate în gura mare, se bucură de slujba lor și își fac datoria cu o fervoare inventivă. Da, dar ei știu. Ei știu și orice știu este suficient pentru ei și pentru toți. Nu vor să afle nimic despre altceva, deoarece ar putea să le diminueze forța argumentelor. Și ca orice cunoaștere ce nu conduce către noi întrebări, ea se stinge repede: ea nu reușește să mențină temperatura necesară vieții. În cele mai extreme cazuri, cazuri bine cunoscute din istoria antică și modernă, ea este o amenințare letală pentru societate.

De aceea mi se pare atât de valoros ”nu știu”. Este mică, dar zboară cu aripi magnifice. Ne extinde viața pentru a include spații din interiorul nostru dar și din expansiunea exterioară, în care micuțul nostru Pământ stă suspendat. Dacă Isaac Newton nu și-ar fi spus vreodată ”nu știu”, merele din livadă ar fi putut să cadă la pământ și în ce mai bun caz ar fi mușcat cu poftă dintr-unul. Dacă compatrioata mea Marie Sklodowska-Curie nu și-ar fi spus ”nu știu”, probabil că ar fi sfârșit prin a preda chimia într-o școală privată pentru domnițe din lumea bună și și-ar fi sfârșit zilele făcând o muncă de altfel extrem de respectabilă. Dar ea a continuat să își spună ”nu știu”, iar aceste cuvinte au condus-o, nu o dată ci de două ori, la Stockholm, unde fără încetare, spirite inspirate sunt recompensate cu Premiul Nobel.

Un asemenea abandon, argumentează Szymborska pe măsură ce ajunge către perspectiva cosmică, este fundația capacităților noastre pentru uimire, care în schimb dă sens existenței noastre:

Lumea – orice am gândi atunci când suntem terifiați de vastitatea sa și de impotența noastră, sau oricât de cuprinși de amărăciune la indiferența suferinței individuale a oamenilor, a animalelor și poate chiar a plantelor, pentru că de ce suntem atât de siguri că plantele nu simt durerea; orice am crede despre vastitatea ei străpunsă de razele stelelor înconjurate de planete despre care abia am început să aflăm câte ceva, planete pe care abia le descoperim, planete deja dispărute? încă dispărute? Pur și simplu nu știm; orice am crede despre acest teatru fără măsură la care avem bilete rezervate, dar a căror durată de viață este în mod hilar scurtă, legați în mod arbitrar de două date; orice altceva am crede despre lumea aceasta – ea este uimitoare.

Dar “uimitoare” este un epitet ce conține o capcană. Suntem uimiți, până la urmă, de lucrurile ce deviază de la normele bine cunoscute și confirmate în mod universal, de la evidențele cu care ne-am obișnuit. Acum de fapt, chestiunea este că nu există o asemenea lume. Uimirea noastră există per se și nu este bazată pe comparații cu ceva similar.

Desigur că în discursurile noastre zilnice nu ne oprim pentru a considera fiecare cuvânt pe care îl rostim, când folosim fraze precum ”lumea normală”, ”viața normală”, ”cursul normal al lucrurilor”… dar în limbajul poeziei, unde fiecare cuvânt este cântărit, nimic nu este normal sau uzual. Nicio piatră și niciun nor de deasupra ei. Nicio singură zi și nicio singură noapte după ea. Și peste toate, nicio existență, existența nimănui în această lume.

Cu douăzeci de ani înainte de a primi Premiul Nobel, Szymborska a explorat modul în care compulsiile noastre contractante pentru cunoaștere ne pot duce către pierzanie, în sublimul ei poem Utopia, publicat în Map: Collected and Last Poems.

UTOPIA

Island where all becomes clear. (Insule unde totul devine clar)

Solid ground beneath your feet. (Pământ solid sub picioare)

The only roads are those that offer access. (Singurele drumuri sunte cele care îți dau acces)

Bushes bend beneath the weight of proofs. (Tufișuri de îndoaie sub greutatea dovezilor)

The Tree of Valid Supposition grows here
with branches disentangled since time immemorial. (Copacul Supozițiilor Valide crește aici, cu crengi dezlegate din timpuri imemoriale)

The Tree of Understanding, dazzlingly straight and simple,
sprouts by the spring called Now I Get It. (Copacul Înțelegerii, incredibil de drept și simplu, face vlăstari în primăvara pe care o numim Acum. Prinde-l.)

The thicker the woods, the vaster the vista:
the Valley of Obviously. (Cu cât sunt codrii mai deși, cu atât e și perspectiva: Valea Evidentului)

If any doubts arise, the wind dispels them instantly. (Dacă se naște orice dubiu, vântu-l împrăștie instantaneu)

Echoes stir unsummoned
and eagerly explain all the secrets of the worlds. (Ecouri se zbat nechemate și zeloșii explică toate secretele lumii)

On the right a cave where Meaning lies. (Pe dreapa, o peșteră în care Înțelesul stă)

On the left the Lake of Deep Conviction. (Pe stânga Lacul Convingerilor Adânci)
Truth breaks from the bottom and bobs to the surface. (Adevărul vine din adâncuri și iese la suprafață)

Unshakable Confidence towers over the valley. (Încrederea de Nestrămutat se înalță peste vale)
Its peak offers an excellent view of the Essence of Things. (Vârfurile sale oferă o perspectivă excelentă asupra Esenței Lucrurilor)

For all its charms, the island is uninhabited,
and the faint footprints scattered on its beaches
turn without exception to the sea. (Cu toate bogățiile ei, insula e nelocuită, iar urmele vagi de pași împrăștiate pe plajele ei se întorc fără excepție, în mare)

As if all you can do here is leave
and plunge, never to return, into the depths. (Ca și cum tot ce poți face aici este să pleci și să te scufunzi, ca niciodată să nu te mai întorci, în profunzimile ei)

Into unfathomable life. (În viața impenetrabilă)

Doar ca plăcere, m-am trezit că desenez insula poetică a Szymborskăi într-o hartă inspirată de Utopia lui Thomas More:

sursa: https://www.brainpickings.org/2017/03/27/wislawa-szymborska-nobel-speech/Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Razvan este arhitect, ca si formare, un spirit-ghid, ca si chemare.

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
Ayahuasca ajută în cazul depresiei și al alcoolismului, arată un studiu

Planta medicinală amazoniană psihedelică ar putea să fie mult mai mult decât un ”trip” (călătorie) prost de opt ore. Ayahuasca!...

Închide