FITOTERAPIA – 3 chei – SÂNZIENELE – continuare

0

În articolul precent am pornit pe calea dezvăluirilor acelor caracteristici intrinseci plantelor, care le fac să ne fie atât de aproape şi să aibă un asemenea efect asupra corpului uman. Pe lângă călătoria noastră de descoperire, pe care astăzi o vom întregi în acest triunghi galben, prins în enrgia celei de-a treia chakre, manipura, sediul sufletului, puterea infinită a manifestării noastre, am găsit şi acele direcţii unde fiecare pastă, ceai, alifie sau produs din planta respectivă le are ca efect asupra sănătăţii omului. Şi după cum vă „po-vesteam”, celelalte două colţuri ale triunghiului de aur-lumină pe care îl desenăm aici, acum, sunt Urzica galbenă moartă şi Păpădia. Cele două sunt şi ele, ca şi Sânzienele, plante cu un extraordinar caracter fitoterapeutic şi de aceea îşi merită poziţia în triunghiul soarelui, al luminii vindecătoare, al căldurii energiei, electricităţii, dar şi al protecţiei gravitaţiei, al maternităţii, al căuşului dulce în care ne odihnim.

http://i52.tinypic.com/209n5w1.jpg

Urzica moartă este surata neveninoasă a urzicii care pişcă şi care nu este folosită pentru prepararea unor bucate culinare alese, când vom ajunge în următorul triunghi revelator o să facem  o comparaţie ca să vedem care sunt diferenţele curative ce reies din existenţa sau nu a porilor plini de acid formic. Este cunoscută în popor şi ca sugel-galben sau gălbiniţă, fiind o plantă ce creşte în zone umbroase şi relativ umede, cum ar fi şanţuri sau păduri umede, printre ruine, garduri vii, oriunde cele două condiţii de mai sus sunt îndeplinite. Are ca perioadă de înflorire lunile aprilie şi mai, eventual puţin mai târziu în zonele mai înalte. Varianta de urzică moartă albă, ce conţine aceleaşi principii active şi este folosită pentru aceleaşi afecţiuni şi în forme asemănătoare (ceaiuri, băi etc.) diferă de gălbiniţă prin perioada de înflorire care este din mai până în octombrie şi prin culoarea florilor, care evident, sunt albe. Această varietate de urzică moartă mai este denumită în popor şi sugel-alb, urzică creaţă, fata mâţei sau mierea ursului cu flori bălăi, în funcţie de zona unde o găsim. O asociere interesantă a acestei plante o găsim în permacultură, unde devine protector al cartofului, plantate împreună, aceasta ţine dăunătorii la distanţă (gândacii de Colorado).

Planta creşte până în jur de 50, 60 cm înălţime, are frunzele creţe dispuse două câte două, în cruce, pe niveluri diferite, iar florile stau la baza frunzelor. Pentru preparate se folosesc atât frunzele cât şi florile, deci planta se culege în perioadele de înflorire pentru a obţinem aximul de principii active din ea, dar se folosesc şi tulpina şi rădăcina pentru alte preparate decât ceaiul. Principiile active Yang puternice conţinute fac din urzică o plantă foarte bună pentru bolile femeieşti, ale gonadelor, pentru dureri de menstruaţie, dar şi pentru afecţiuni grave ale sistemului urinar.

Ceaiul de urzică este recomandat pentru curăţarea sângelui sau în insomnii, pentru dureri abdominale şi menstruale, în disurie (greutate în urinare, în special pentru persoanele în vârstă) şi în tot felul de boli ale aparatului urinar (nefrite, răceli la vezica urinară, paralizie vezicală) şi în genere pentru orice afecţiune ale organelor pelviene (folosit de către femei) dar şi în afecţiuni ale aparatului digestiv (diaree, dezinterie, inflamaţii intestinale). Comprese îmbibate în infuzie se folosesc şi pentru tratarea varicelor şi a ulcerelor varicoase dar şi umflăturilor şi a tumorilor glandulare. Amestecul de ceai de urzică moartă, drăgaică şi splinuţă este cel mai bun remediu pentru scleroza renală (cazuri cu rinichi artificial sau dializă renală) fiind singurul adjuvant cunoscut care produce ameliorări în starea bolnavilor.

Pulberea de urzică moartă se foloseşte în anemie amestecată cu urzică vie şi coada calului, iar în hemoptizie se amestecă în proporţie de 1:1 cu miere, iar pentru hipertrofia de prostată se combină cu pulbere de ghimpe şi pufuliţă cu flori mici. De asemenea se foloseşte, în proporţie 2:1 în  combinaţie cu seminţe de brânca ursului, la amenoree, utilizând din nou echilibrul care provine din energia masculină care o străbate.

Băile de şezut sunt indicate pentru toate bolile uterului şi ale ovarelor.

http://4.bp.blogspot.com/_dY9nMIEUKy0/TPa3BhJRJMI/AAAAAAAAAOM/QGKu4sj5Hlw/s1600/papadie.jpg

Am ajuns şi la intersecţia finală a triunghiului, pe care îl închidem dară, cu ce altceva decât cu păpădia. Gustul ei amar ne povesteşte şi ne prefaţează calităţile ei curative care se leagă de principiile de funcţionare ale ficatului, bilei şi pancreasului, întrega parte de „digestie” a emoţiilor, bitterul suedez care creşte peste tot, pe care îl ocolim, considerându-l buruiană. Cicoarea (fie că e adjuvant la cafea pentru aromă, fie că ai consumat-o ca salată primăvara sau ai făcut ceai din ea toamna, fie că foloseşti florile, tulpina sau frunzele) sau aşa numita lăptucă sau crestăţea, are apetenţă pentru zonele nu foarte umede, în rest îi plac orice ambiente, de altfel dacă urmăreşti câmpurile, păşunile, lizierele, oriunde este iarbă apar şi păpădiile. Este cea mai de seamă plantă care ajută bolnavii cu afecţiuni hepatice sau biliare. Denumirea latină este Tarxacum officinale datorită prezenţei în plantă a taraxacinei, substanţa ce îi dă gustul amar, substanţă care are extraordinara capacitate de a regla funcţionarea glandulară, fiind din această cauză un excelent tovarăş în curele de slăbit.

Frunzele plantei se colectează înainte de perioada de înflorire, pentru că principiile active ale plantei sunt preluate de inflorecenţe apoi, frunzele pierzând multe din elementele curative. Rădăcina se colectează primăvara sau toamna pentru a fi suculente şi pline de nutrienţi, iar tulpinile şi florile în aprilie – mai, de altfel perioada în care înfloreşte. Salatele cu păpădie sunt recunoascute ca fiind un deliciu gastronomic cu adevărate beneficii pentru sănătate, iar consumul de tulpini proaspete este recomandat pentru cei care suferă de hepatită cronică. Pentru diabetici se recomandă aceiaşi cură dar în perioada de înflorire (până la 10 buc pe zi pentru diabetici şi 5-6 pentru hepatita cronică).

Planta este deosebit de eficientă în infuzie păentru detoxifierea organismului, fie că este vorba de reglarea activităţii galndelor (inclusiv stimularea activităţii ficatului pentru persoanele care au o vitalitate scăzută), ajută la eliminarea calculului biliar, elimină tulburările de metabolism, având efect laxativ şi diuretic în acelaşi timp. De asemenea stimulează deigestia şi face sângele mai fluid, în cure fiind şi mai puternic şi datorită efectului sudorific.

Rădăcinile de păpădie, în afara efectelor curative enumerate mai sus, se folosesc, după cum mai spuneam, prăjite, la obţinerea unei băuturi asemănătoare cafelei, sau ca adaos de gust pentru cafea, conţinând substanţe active pe care cafeaua nu le are (deşi şi în cazul acesteia există un efect benefic dat de prezenţa antioxidanţilor).

Cataplasmele sunt folosite pentru tratarea acneelor sau al bolilor eruptive, efectele interne ale păpdiei fiind prezente şi la nivelul pielii, prin decongestionare şi curăţare.  De altfel, păpădia este menţionată în texte antice ca plantă medicinală dar şi cosmetic, în tradiţia populară aceasta fiind planta care face „chipul luminos”.

În minunata carte a Mariei Treben găsim o reţetă de suc de flori de păpădie, un suc ce concurează mierea ca şi efecte curative, de aceea îl aşez aici la loc de cinste cu mulţumirile de rigoare pentru asemenea informaţii de preţ (poate aproape la fel de preţios ca şi sucul de mesteacăn): „Se pun 2 ori câte 2 mâini pline de flori de păpădie într-un litru de apă rece. Se pune la foc mic până începe să fiarbă, se lasă să dea câteva clocote bune, se ia oala de pe foc şi se lasă totul să stea peste noapte. A doua zi, se goleşte conţinutul într-o sită, se scurge, iar florile se storc bine cu ambele mâini. Sucul se amestecă cu 1 kilogram de zahăr nerafinat, la care se adaugă o jumătate de lămâie tăiată felii (coaja se aruncă dacă a fost tratată cu substanţe chimice). Mai multă lămâie acreşte prea tare. Oala se pune fără capac pe maşina de gătit. Pentru a se păstra toate vitaminele, se dă la focul cel mai mic. Astfel, lichidul se evaporă fără a fierbe. Siropul se pune la răcit o dată, maxim de două ori, ca să i se poată stabili adevărata consistenţă. N-are voie să devină prea gros, căci s-ar zaharisi după o păstrare mai îndelungată, dar nici prea subţire, căci atunci ar încpe să fermenteze după un timp. Trebuie să devină un sirop cu adevărat vâscos, care, uns pe chifla sau pe pâinea cu unt la micul dejun, este absolut delicios.

După ce vom parcurge câteva file de fitoterapie împreună o să tragem câteva concluzii despre legăturile nevăzute care se traduc în efectele benefice ale plantelor, de la forma lor, la inflorecenţă, la apetenţa pentru o zonă sau alta sau despre principiile active conţinute. Atât cât lumina din plante ne va arăta drumul către ele şti-vom să păşim pe calea minunată a iubirii necondiţionate pe care ne-o oferă.Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Razvan este arhitect, ca si formare, un spirit-ghid, ca si chemare.

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
AFORISME

Am să încep incursiunea de azi oferindu-vă octava de înţelesuri pe care DEX-ul o oferă pentru cuvântul ce stă azi...

Închide