Limbajul inimii: o limbă străină pentru specia umană?

0

Toate fiinţele vii au un spirit (un suflet) şi un corp. Sau, mai exact, mai multe corpuri, de la cel mai tangibil, material – cel pe care suntem capabili să-l vedem noi, pământenii -, până la cel mai subtil. Toate fiinţele radiază şi recepţionează energie în univers.

Prima concluzie? Animalele şi plantele nu sunt ”croite după alt tipar” decât noi, oamenii. Următoarea concluzie: este perfect posibil să comunicăm. Noi cu ele şi ele cu noi. Cum? De la suflet la suflet. Prin acea facultate ascunsă adânc în noi de a face schimb de informaţii fără cuvinte, fără gesturi grăitoare sau clipiri sugestive din ochi. Cu mai mult talent sau mai slăbuţ, de la caz la caz.

Aşa cum nu suntem toţi la fel de dotaţi pentru a învăţa limbi străine, nu suntem la fel de dotaţi nici pentru a face să urce la suprafaţă cunoştinţe posedate perfect pe vremea când comunicam de la suflet la suflet cu alte fiinţe la fel ca noi sau altfel decât noi.

Această facultate stă cuminte undeva, într-un colţ al bagajului cu care călătorim dintr-o viaţă în altă viaţă. Dar calitatea bagajului poate fi foarte diferită de la om la om, în funcţie de propria evoluţie pe drumul cu bandă continuă al atâtor vieţi.

Binecuvântați animalele și copiii!

Venim pe această lume cu bagajul complet. Dovada? Copiii comunică fără restricţii cu restul viului. Până la vârsta de un an – am aflat eu, acum mulţi ani, de la cea mai îndrăgită baby-sitter din istoria literaturii universale: Mary Poppins. Mai ţii minte cum începea povestea? Bona-vrăjitoare bună, care a încântat deopotrivă copii şi adulţi de-a lungul multor generaţii, a fost angajată pentru a avea grijă de doi gemeni mai mici de un an. Ceea ce adulţii neavizaţi luau drept gângureala neinteligibilă a bebeluşilor reprezenta, de fapt, comunicarea lor dezinvoltă cu păsărelele care veneau zilnic la geamul camerei lor – înaripatele le spuneau ce se mai întâmplă pe afară, iar piticii ”dădeau din casă”. Ei bine, într-o dimineaţă, păsările au poposit, ca de obicei, pe pervaz şi i-au salutat pe micuţi. Şi… nu au mai primit nici un răspuns. Atunci una dintre ele a comentat cu tristeţe (citez din memorie): ”Aaaa, gemenii fac azi un an. De acum încolo nu mai vorbesc limba noastră!”. Singura din casă care mai ştia ce se întâmplă era Mary Poppins.

copil imbratisand caine

Cum restrânge socializarea aria comunicării

Foarte probabil, uşa magică nu se închide chiar atât de repede. Facultatea de a comunica ”fără frontiere” nu se pierde atât de timpuriu. Dar nici nu rezistă mai mult de câţiva ani, sub presiunea regulilor care gestionează viaţa omenească şi pe care cei mici trebuie să le înveţe şi să le respecte. Nu dispare (nici nu ar avea acum, face parte din fiinţa noastră, în cea mai complexă accepţiune a ei). Dar, zi după zi şi an după an, se ascunde sub vălul tot mai compact al socializării – termen prin care definim, cumva autoironic, ştiinţa şi arta de a comunica… restrângând drastic aria comunicării. De la totalitatea viului, la ”noi între noi, oamenii”.

Rezistența pasivă: tactica ce nu dă greș

Devenită subiect tabu, pe care conştientul se chinuie să îl uite, sub presiunea societăţii şi a socializării, facultatea de a vorbi cu celelalte suflete întrupate în forme neumane nu se dă învinsă. Aplică tactica rezistenţei pasive: aşteaptă răbdătoare, de la fiecare dintre noi, să o (re)descoperim, să o dezvoltăm, să o perfecţionăm. Unii mai mult, alţii mai puţin, după cât suntem de dotaţi pentru a învăţa… o limbă străină. Pentru că asta a devenit ea pentru cei mai mulţi dintre noi.

Animalele stau de vorbă cu sufletul nostru

Animalele şi plantele, în schimb, păstrează intact uzul acestei facultăţi, ca parte integrantă a procesului lor de evoluţie, şi o folosesc în permanenţă, pentru a comunica atât între ele, cât şi cu noi. Mai bine zis – cu sufletele noastre. Fireşte, în majoritatea cazurilor, noi nu suntem conştienţi de acest transfer de informaţii. Ele ne parvin, dar mentalalul nostru trufaş le ignoră. Când informaţia parcurge drumul în sens invers – de la noi spre celelalte fiinţe -, mentalul este neputincios. Nu poate bloca transferul informaţiei-energie spre animalul de casă pe care am decis să îl ducem la cabinetul veterinar, de exemplu. Ai văzut doar ce se întâmplă în astfel de situaţii: nu-i spui câinelui sau pisicii (verbal) unde mergeţi (chit că nu crezi nici cât negrul sub unghie în capacitatea lui de a ”traduce” cuvintele omeneşti; dar îţi zici: ”Cine ştie, poate îmi ghiceşte intenţia din intonaţia vocii). Iei lesa şi… pe el ia-l de unde nu-i! În timp ce îl cauţi, şi îl strigi, şi îl fluieri, ai putea auzi limpede o voce (tăcută) de sub canapea: ”Ce credeai, că nu ştiu ce-i în mintea ta, stăpân nerecunoscător ce eşti?!”.

Dacă am arunca la coşul de gunoi prejudecăţile şi am admite, simplu, că îmblănitul a captat mesajul pe care i l-am transmis prin forţa gândului: ” Haide, avem oră la medicul veterinar!”, am şti şi să-l facem să fie cooperant, îmbărbătându-l. Tot pe calea undelor-gând: ”Ştii că nu ţi-aş face niciodată vreun rău. Mergem la cabinet pentru binele tău. Şi apoi, doctorul ţi-e prieten, nu-ţi dă el cel mai gustos biscuite, după consultaţie?”.

Cum transpunem mesajele lor în cuvinte?

Ele ne vorbesc prin limbajul inimii. Iar mesajele lor se traduc, pentru noi, sub diferite forme: imagini, senzaţii, emoţii, intuiţie, ba chiar şi cuvinte ce răsună în noi. Uneori, ne trezim înşiruind fraze pe o coală de hârtie: sunt fericitele cazuri de dicteu automat.

La fel ca şi noi, animalele (şi, pe o altă treaptă, plantele) sunt fiinţe în curs de evoluţie. Iar dacă drumul lor îl întretaie pe al nostru, nu e deloc o întâmplare! Sunt şi suntem aici pentru că avem ce să ne spunem. După ce am acceptat acest adevăr, nu ne mai rămâne decât să ne deschidem inima şi simţurile în faţa tentativelor lor de a face schimb de informaţii (gânduri, emoţii).

Caracateristica animalelor de a comunica ”de la suflet la suflet” ne deschide posibilitatea de a dialoga cu ele la un nivel psihic şi intelectual de o profunzime şi sinceritate devenite, în lumea noastră… umană, pasăre rară. Pentru că animalele nu poartă o mască, aşa cum facem noi, pentru ”a ne păstra locul în societate”.

Licenţa Creative Commons
„Limbajul inimii: o limbă străină pentru specia umană?” de noulpamant.ro este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-FărăModificări 4.0 Internațional .

Află cum să scapi de oboseală și să-ți crești nivelul de vitalitate

Share.

About Author

Leave A Reply

Citește articolul precedent:
O urma veche de 35.000 de ani dintr-o pestera din Muntii Carpati ar putea rescrie istoria

Transilvania nu este faimoasa doar datorita legendei Contelui Dracula (nota: LOL) si a peisajelor ciudate. Aici este o zona unde...

Închide